ambitiile parintilor neimplinite de unii copii- cine plateste pretul?

Asteptarea se diferentiaza de ambitie, ele nu sunt sinonime.

Uneori asteptarile parintilor nu sunt indeplinite de copii, oare de ce?

Eu cred ca putem gasi  raspunsuri in istoria de viata a copilului.

Ce se intampla cand ambitiile parintilor nu sunt indeplinite de copil? In acesta situatie consider ca raspunsurile trebuiesc cautate in istoria de viata a parintilor, dar si in viata de familie, in modul de relationare si solutionare a problemelor de cuplu, educatia copilului, timp liber, etc.

Este cunoscut ca multi parinti se vad impliniti prin pozitia copilului in viata si fac mari eforturi, chiar presiuni asupra lui, pentru ca visul lor sa se materializeze. Am vazut  tati si mame cu asteptari mari de la copii.  Am vazut si intalnit mai multe mame care considera, din pacate,   licenta in ... obtinuta de fiu/fiica  meritul si recunoasterea eforturilor  sale de mama.  Desigur ca asteptarile sunt firesti, insa ele trebuie sa fie in concordanta cu potentialul intelectual, emotional si dorinta de reusita ( ambitia ) a tanarului.  Am subliniat emotional intru-cat exista studii si dovezi care arata ca echilibrul emotional este un factor de reusita in viata.  Vedem destul de des in anunturile de angajare ca una dintre abilitatile valorizate de angajator este rezistenta la stres.
Asteptarile prea mari pot conduce la dezamagiri pe masura.
Ambitiile parintilor pot determina actiuni autodistructive, prin acestea, copiii razbunandu-se inconstient pe parinti.
Celor ce se regasesc in aceste randuri le recomand lectura cartii Formele fundamentale ale angoasei, autor Fritz Riemann, aparuta la editura Trei

Voi prezenta mai jos 1 caz in care se ilustreaza ca asteptarile  si ambitiile mamei  nu tin cont de dezvoltarea emotionala a propriului fiu ci sunt in directa relatie cu propria scala de valori, dar si 1 caz de ambitie materna ale carei rezultate triste le suporta ambii protagonisti.

"Am si eu aceasta ambitie sa-l vad cu liceul terminat si sa ia bac-ul" - imi spune mama unui tanar de 19 ani elev in clasa a XII-a . Emotiile au continuat chiar si dupa incheierea anului scolar, deoarece tanarul licean a lipsit de la cursuri cat de mult a putut. In cele din urma toata lumea a rasuflat usurata : "a ramas corigent la doua materii. Asta se va rezolva in toamna".

Tanarul, ca multi asemeni lui se culca in zori si se trezeste in jurul pranzului. L-am intalnit de cateva ori si l-am intrebat de ce nu merge la ore. "Pentru ca nu ma pot trezi, iar cand trage mama de mine si reusesc sa ma trezesc pe la 10 merg la scoala, pun capul pe masa si dorm." Am continut sa-l intreb si sa-l observ

Eu: Iei notite?

El: Nu am caiete, nu iau notite si nu-mi place sa scriu.

Eu: Citesti? Inveti?

El: Nu am dupa ce.

Eu: Exista carti, tu citesti? Cand ai citit ultima carte sau cum se numeste   ?

Lasa capul in jos, ridica din umeri si apoi imi raspunde zambind: " Balada Toma Alimos ". Apoi lasa privirea sa-i cada asupra unei mici gauri in genunchiul pantalonului. Asemeni unui copil mic largeste gaura cu degetul si chiar reuseste sa destrame materialul,rupe un capat de ata si apoi se joaca cu ata. 

Eu: Te joci cu ata asemeni unui copil mic, faci des asta ?

El: Da, mereu.

Eu : Mergand pe linia timpului  incearca sa-ti amintesti cand ai inceput sa petreci timp jucandu-te cu o ata.

El : Pai de la 4 la 7 ani si de atunci mereu.

Ce s-a intamplat cand baiatul avea varsta de 4 ani- o intreb pe mama. 

Mama: Atunci am divortat si copilul a ramas cu mine. M-au ajutat matusile sa-l cresc, m-a ajutat si soacra.

Eu: baiatul a facut o precizare semnificativa: "de la 4 la 7 ani si de atunci mereu" asa ca iti sugerez sa te gandesti la o perioada de 3 ani, nu la un moment anume.

Mama: Timp de 3 ani  baiatul si tatal lui au sperat ca ne vom impaca si vom fi din nou o familie. Eu nu am vrut, tatal lui nu mai corespundea asteptarilor mele, eu am evoluat, el e tot un muncitor. Si daca are un liceu tot datorita mie il are. Baiatul implinise 7 ani cand tatal lui a inceput o noua relatie cu partenera cu care este si azi. Nu m-am gandit niciodata ca el a suferit atat si ca nu a depasit momentul. Eu credeam ca refuzul lui de a scrie si de a  invata se datoreaza unui eveniment neinspirat ce s-a petrecut cand era in clasa intai. Pentru ca nu scria destul de frumos, doamna invatatoare i-a pus caietul de gat si l-a plimbat prin toate clasele spre a-l face de rusine. Aceasta umilinta insa nu a avut efectul dorit pentru ca de atunci baiatul in loc sa se straduiasca sa scrie cat mai frumos scria tot mai urat. In timp, tot reprosandui-se ca scrie foarte urat , el a renuntat sa mai scrie. Nu-l fortez sa scrie, nici mie nu-mi place sa scriu si nu-mi plac constrangerile. E drept ca ne mai certam uneori , ii cer doar sa treaca clasa, alte pretentii nu am. Dupa  ce o sa ia bac-ul o sa poata sa faca o scoala de calculatoare, ceva...

                                                      ***

"Ce cauti in frigider, iar iti e foame?".  "Ti-ai facut temele?". " Nu ai voie sa iesi din casa si nici la televizor nu ai voie!" . " Daca nu inveti nu iti serbez ziua si nici pe tine nu te las la ziua altor copii !"- aceste intrebari si pedepse au inceput cand L a pasit pragul scolii.

Unele dintre ele se pastreaza si azi desi au trecut 20 de ani  de  cand a sunat prima oara clopotelul. Baiatul a invatat bine, a terminat liceul si a intrat din prima la doua facultati de stat, a trebuit sa aleaga intre cele doua si a ales sa mearga la Politehnica. Foarte curand insa avea sa-si piarda tatal. Pierderea tatalui a dezechilibrat balanta familiei.  Hipercriticismul mamei , ambitia  si   asteptarile se resfrangeau acum doar asupra fiului . Acum , insa, fiul are posibilitatea sa se manifeste pe ascuns sabotand actiunile mamei. Isi pedepseste mama in felul lui. Ambitia  mamei este sa-l vada licentiat. Fiul a abandonat insa studiile cu toate ca-i alimenteaza mamei sale visul ca se va intampla intr-o zi. In 7 ani a inceput 3 facultati, nu a finalizat niciuna. Intrebat de ce a mintit , fiul a raspuns "pentru a scapa de gura ta".   Din pacate  mama nu a inteles mesajul si a considerat raspunsul o obraznicie.

Mama se apara : "orice mama vrea binele copilului ei, am facut ce am crezut eu ca e mai bine pentru el, dar acum il dau pe usa afara. Chiar azi schimb yala si gata". Usor de spus, greu de facut deoarece, in urma succesiunii, fiul este coproprietar. 

Obiceiul mamei de a-i face bagajul si a-l da pe usa afara are radacini mai vechi. In scoala primara ori de cate ori nu-si facea temele pana venea ea de la serviciu ii facea ghizdanelul si-l scotea din casa argumentand : "eu nu am nevoie de un lenes"
." In familie s-a cultivat un mod de viata competitional"- spune  mama  si continua: "asta m- a ajutat, m-a ambitionat". De indata ce a obtinut ceva deja vroia altceva mai nou, mai bun, mai performat, indiferent ca asta se referea la masina, salariu, functie pentru sine sau membrii familiei

Mama i-a selectat  prietenii pe criteriul competentei scolare....azi fiul este un insingurat. Pana ce seria lui de colegi din Politehnica a absolvit ,tanarul, obisnuia sa mai ramana la ei in camin, acum relatiile s-au incheiat. Desigur motiva (mintea) ca merge sa invete impreuna cu colegii si acasa minciuna era acceptata pentru ca satisfacea asteptarile mamei.

S-a ajuns in situatia in care e greu sa-l crezi chiar si atunci cand spune adevarul . Povesteste acasa ca este in bune relatii cu colegii de serviciu, ca este apreciat de sefi.

" Sa fie oare adevarat, mai pot sa-l cred?"  ma intreaba si se intreaba mama.

Demn de semnalat mi se pare ultima afirmatie a mamei, care plangand, mi-a spus " daca isi lua acum licenta , puteam sa trec peste minciuni , peste faptul ca nu are prieteni ori ca nu are o partenera".

Mecanisme de aparare avem toti si parca viata ne este condusa de ele. Cele doua mame se apara, cei doi tineri se apara fiecare cum crede mai bine. Intrebarea este fata de cine se apara ? Inteleg oare parintii unde gresesc? Inteleg tinerii unde gresesc?